domenica 8 dicembre 2013

LA IUTA A MARI

LA IUTA A MARI
 

'Nta la via Normanni versu “LA FIUREDDA“ 'nfacci la via Serra, ci stava la famigghia GILIBBERTI.

La casa l'avianu nica a du piani cu lu finistruni chi s'affacciava 'nta la scinnuta di lu casteddu.

La famigghia era ranni, avianu tri figghi, du masculi e na fimmina e cu iddi ci stavanu tri soggiri, patri e matri di donna Vitina e la matri di Don Cola .

'Nta lu paisi ci sintianu li “TAMMURINARA”, picchi o 'nta li festi o pi qualchi cosa successa, pigghiavanu a iddi pi abbanniari, fari scrusciu e vuciari strati-strati.

Si ad esempiu un cristianu si truvava a travagghiari 'ncampagna  e mentri zappava la terra la mula attaccata a lu cavigghiuni s'asciugghia, si pirdia e un si putia truvari, eccu chi si chiamava Don Cola e li so figghi pi abbanniari chi si qualcunu “AVIA TRUVATU LA MULA” la putia restituiri a lu patruni picchi c'era “NA BEDDA RICUMPENZA”.

Li abbanniamenti 'nta lu paisi eranu di tutti tipi.

Si pi casu qualcunu si ni fuia e scappannu un si putia chiu truvari, anchi iddi vinianu circati cu l'abbanniamentu.

Sulu li pisci chi si vinnianu a lu scaru di  la “LUMI”, quannu arrivavanu frischi di Selinunti, un vinianu abbanniati cu li tammurina di don Cola,  ma 'nta stu casu c'era natru abbanniaturi di nomu Giuvanni, chi firriannusi tutti li 'ngnuni di lu paisi e vuciannu chi paria un dispiratu, lu facia sapiri a tutti.

Lu veru mestieri di la famigghia Giliberti era la campagna, patri e figghi eranu bravi rimunnatura, bravi putatura e tutti li vulianu e li circavanu pi farisi rimunnari l'arvuli d'alivi o a lu tempu pi daricci nall'argata a l'aranci di lu jardinu.

Di terri n'avianu picca e tempu pi ghiri a travagghiari a ghiurnata n'avianu assai.

Dopu tanti anni chi finiu la guerra e li cantini avianu nasciutu, la cosa accuminciau a canciari, lu pani un mancava e tutti si sintianu chiù ricchi.

Anchi don Cola, aisau la testa, e d'accordu cu so muggheri decidiu d'accattari un'Apa a tri roti.

Lu jornu chi la purtau a la casa , li vicini nisceru tutti fora e si misiru atturniati all'Apa.

Ognunu avia 'mmanu un pugnu di sali contru li maarii e tantu ci ni ittaru 'ncapu chi la stavanu facennu 'nfradiciri 'nta un mumentu.

 Ognunu dicia la so': cu ci dicia “ CHI FA' FARI AVIRI LI SORDI”, cu ci dicia “ORA SI' CHI  PO FARI SORDI CARRIANNU CARRUBBI E MENNULI” e 'ntantu mentri tutti facianu 'nfernu, a iddu 'ntesta ci firriavanu tanti pinzeri.

Ma quannu tutti si ni eru a la so casa  e la famigghia restau sula, la prima cosa chi dissi Don Calo' fu: “DUMINICA TUTTI NI N'AMAGGHIRI A MARI”.

A la ditta “MARI” li figghi unn'arriggeru chiù, cu pinzava di purtarisi lu cani, cu pinsava di purtarisi na SEGGIA.

Mischinu lu soggiru chi era chiu anzianu, scantannusi chi un si lu purtavanu e lu lassavanu dintra, misi li manu avanti e acchianannu 'ncapu na seggia vuciannu pi farisi sentiri ci dissi:

“LI TERRI VI L'AGGUANTASTIVU, LA PINSIONI VI LA MANCIATI” e 'ncapu l'Apa mi ci mettu puru jè, anchi a casciata.

Maritu e mugghieri si taliaru 'nta l'occhi e vutannusi cu vecchi e picciliddi ci dissiru:

“O 'NTA LA CABINA O 'NTA LA CASCIATA COMU EDERE' TUTTI CI AMAGGHIRI”

A la ditta di sti cosi un s'arriggiu chiu, tutti eranu cuntenti e ognunu curriu a priparari li so cosi pi purtarisilli.

Prima li cosi di manciari, poi li robbi e li tuvagghi p'asciucarisi e a la fini pi un viaggiari scomudi sistimari l'Apa.

Si priparau na ran tigghia di CAVATUNA CU LA SARSA fatta 'nta lu furnu camiatu apposta pi l'occasioni.

Si vuggheru na trintina d'ova juti a pigghiari frischi ni lu macasenu 'ncampagna dunni ci tinianu li addini, pinsannu chi dopu lu bagnu un ovu teni 'nforza ed è comu na fedda di carni.

Pi ultimu c'era di sistimari l'Apa.

Si pigghiaru tri seggi e s'attaccaru a la sponda in modu chi li vecchi eranu sistimati.

'Nterra a casciata s'assittavanu li picciotti mentri  maritu e muggheri si mittianu dintra la cabina.

Era di sabatu e la partenza avia ad essiri lu 'nnumani di duminica a prima matina.

Maritu e mugghieri la notti un pottiru pigghiari sonnu, lu pinseri era ranni, tuttu avia a filari lisciu, LU PANI era prontu, du junti di PASSULUNA s'avianu pigghiatu, li CAVATUNA CU LA SARSA eranu 'nta la tigghia già 'nfurnati chi prima di partiri vulianu sulu na quadiata, l'OVA eranu pronti e un mancava nenti.

Ma pensa chi ti ripensa, don Cola si misi a mezzu lettu,cu la manu si detti un corpu 'ntesta e ci dissi a so mugghieri “ MA LU BUMMULU LU INCHISTI DI VINU?” menu mali chi ci pinsau, comu s'avia a fari senza vinu dopu l'ovu?

CHI CI VIVIANU ACQUA DI CANNALOTTU?

A la ditta di si cosi, la mugghieri ci detti raggiuni e la testa si ci misi a macinari.

Comu so maritu, satau 'ntall'aria e dissi di scattu: E PI SUPRA TAVULA NANTICCHIA DI FRUTTA U NI LA PIGGHIAMU?.

A tutti cosi  pinsaru tutta a notti, ma 'nta li matinati ci calau lu sonnu e s'addummisceru.

A punta di jornu tutti eranu già pronti pi partiri, puru li vecchi avianu addivintatu chiu 'nchirchini e già avianu du uri ch'aspittavanu.

Finalmenti tuttu era prontu, li vecchi assitatissimi 'nta li seggi, li picciotti misi a casciata cu li robbi e li cosi di mangiari a lu latu e dintra la cabina maritu e mugghieri.

L'Apa era fridda e p'addumari ci vosi tempu e quannu poi già era addumata e  tutti si stavanu accupannu di lu fumu di la marmitta, Don Cola partiu.

La mugghieri chi era la prima vota c'acchianava 'nta l'Apa di so maritu, accuminciau a diricci “UN CURRIRI”, “UN FARI LU FODDI A MODU TO”, “CERCA DI TRATTALLA BONA  ST'APA CHI CUSTAU UN SACCU DI SORDI”

Mancu avianu partutu chi Don Cola un'arriggia chiu cu tutti li raccumannazioni di so mugghieri chi ci cunfunnianu la testa, quasi-quasi si 'n'avia pintutu di iri  a mari.

A casciata li cosi avianu pigghiatu n'atru versu, li vecchi unn'avennu tanta fiducia a lu guidaturi avianu accuminciatu un rusariu.

La partenza fu precisa e la strata era diritta, ma versu la “DIMMINA” quasi a metà di percorsu, l'Apa accuminciau a buttiari, detti du scutuluna e s'astutau.

Tutti arristaru muti e si taliavanu 'nta l'occhi.

L'Apa era nova e 'ntempu di nenti si ruppi.

Sa disgrazia comu potti succediri?

La curpa fu data subbitu a chiddu chi ci l'avia vinnutu e puru si era duminica ci disiaru tanti cosi: pi primu “CHI CI PUTIA VENIRI UN PARALISI”, pi secunnu “CHI LA MUGGHIERI DI CORNA CI N'AVIA A FARI DUCENTU”.

Poviru mischinu, era megghiu chi s'Apa a don Cola un ci l'avissi vinnutu.

A la fini, dopu du uri di disiaricci tanti cosi, a la figghia ci vinni un pinseri e subbitu ci dissi a so patri: “MA CI LA MITTISTI LA BENZINA?”.

A la ditta di sa parola Don Cola canciu di culuri, e pinsannu chi a la mula ci dava la pruvenna, un pinsau chi ni l'apa si ci mittia la benzina.

Un c'era nenti di fari, luntanu era lu paisi e luntanu era lu mari e pi su jornu finiu a scampagnata a lu bordu di stratuni.

 
GUGLIELMO  TRIOLO
 
 


LU MULUNI E LA ISTERNA


LU MULUNI E LA ISTERNA
 

L'attuale piazza Falcone-Borsellino e villa Rita Atria, fino a pochi anni addietro avevano la denominazione di “Piazza Garibaldi”e “Villa Macalle'”.
Questi spazi in passato, non avevano la centralità oggi acquisita e si prestavano ad essere utilizzati come punti vendita di prodotti agricoli.
I  venditori ambulanti venendo da lontano o da paesi limitrofi, carichi  di mercansie varie, si piazzavano con il propri mezzi, ai bordi della villa, all'incrocio tra la STRADA MASTRA e il VIALE D'ITALIA.
Il furgoncino proveniente da Siculiana, ad esempio, portava i pomodori per la salsa da imbottigliare e il carretto forestiero portava broccoli del tipo “A CIURA BIANCA E ABBUTTUNATA”.
Anche qualche contadino di Partanna, avendo prosciugato la “NACA” del fiume belice per avere irrigato le proprie terre, portava carteddi di  plastica chini di  “ANCIDDI  E TENCHI” ancora vivi.
Le proposte  erano le piu disparate, ognuno per racimolare qualche soldo stendeva per terra un telo, ci metteva in bella vista la propria mercanzia e se non era tantu AFFRUNTUSU si mittia ad ABBANNIARI chi li vuci arrivavanu a lu PRIATORIU.
Tutto era diverso da oggi.
Le cose trattate con poca attenzione igienica, non facevano male alle persone che li consumavano, anzi, direi che erano terapeutici, in quanto, sviluppavano nel consumatore anticorpi e le persone forse anche per questo crescevano in ottima salute.
Tale benessere fisico era palese, perchè tutti sviluppavano e accusavano una grande fame insaziabile.
A confronto con i giovani di oggi che rifiutano le cose genuine  preferendo magiare le cose di “PUTIA”, ieri tutto era accettato e mangiato con grande appetito.
Si compravano poche cose durante l'anno, ma di contro, rimanevano in memoria per tanto tempo.
A settembre, veniva ancora ammintuata “La pasta cu lu sucu di porcu di lu iornu di Capudannu” e li “cucciddati di chinu” chi duraru di Natali a Santu Stefanu.
La speranza era che la cosa si poteva ripetere, fra poco tempo, nelle prossime feste Natalizie.
In estate  a la fini di giugnu e li primi di giugnetto (che sarebbe il mese di luglio), il solito carretto trainato da 'na jumenta, carricatu  a stoccafusu di muluna d'acqua, trasia 'nta lu Paisi a lu fora-fora di lu stratuni di cialona e arrivatu a la villa Garibaldi  si firmava.
Lu carritteri scinnia, pigghiava ad unu ad unu li muluna e sensa strapazzalli, cu cautela li sistimava a munzeddu.
Spaiava lu carrettu, strigghiava la jumenta, chi era bianca 'nta li 'ncinagghi pi lu suduri, pigghiava la seggia chi avia purtatu e s'assittava pacinziusu sapennu chi lu prisidiu pi vinniri li muluna durava tri o quattru iorna.
La vuci si sparpagghiava e li cristiani accuminciavanu a veniri pi fari li primi dumanni.
Di dunni vennu sti muluna? Duci sunnu? A prova li duna? Frischi su?
Bisogna subito specificare che l'accattata di lu muluni era tra le cose che si verificavano una volta l'anno, e quindi l'attenzione era grande, perche il prodotto doveva trasmettere in occasione della manciata tutte le qualità del frutto.
Guai a non averle queste qualità, perche tutto si ritorceva in famiglia verso l'acquirente.
Si lu muluni 'ntuppava reviu, unn'era russu oppuru era simmulusu e sfattu, lu maritu o lu figghiu chi l'avianu accattatu, si putianu iri ammucciari.
La muggheri ci disiava “UN PARALISI”  e li figghi un lu scuppavanu fora pi educazioni, ma na pista di paroli ci la dicianu lu stessu.
Ma quannu li cosi ianu boni e lu muluni 'ntuppava iddu pi iddu, tutta la famigghia elogiava il compratore comu persona “SPERTA E BIRBANTI”.
Lu Patri, dopu chi tutti avianu finutu di manciarisi lu secunnu, si susia d' assittatu e  la mugghieri ci pruia lu muluni e lu cuteddu longu.
Dava nà cuntata a li presenti  mittennucci puru a li soggiri chi eranu a la so casa e truvava quantu feddi avia a tagghiari.
Li feddi si ianu dannu a giru di lu tavulu e tutti, mentri lu patri fiddava taliavanu lu cori di lu muluni.
Ma 'nfamigghia lu rispetto era ranni, lu cori era di tutti e ognunu avia ad aviri lu so pezzu e accussi si facia.
L'abbuffata finia 'ncuntintizza, pinsannu a la fortuna chi appiru chi lu muluni ci avia 'ntuppatu bonu.
Me cucinu Peppi, mezza cazzola, chi travagghiava cu lu issu, un sabatu sira fu cumannatu di so matri pi ghiri accattari lu muluni.
Li raccumannazioni foru tanti.
Pigghiani unu beddu rossu chi av' abbastari pi tutti e puru pi li nonni.
Sta attentu chi ti cadi nterra e si rumpi.
Taliacci lu pidiccuddu si è friscu e un pigghiari chiddu ammaccatu.
La fortuna vosi chi la scartata 'nta lu munzeddu fu fatta bona.
Lu muluni, quannu arrivau dintra, appi l'approvazioni di tutti.
Pi tenilu 'friscu pi lu 'nnumani, si decisi di calallu 'nta la isterna.
L'attaccaru dintra un panaru e cu la corda di stenniri adaciu adaciu fu scinnutu 'ntall'acqua.
La notti passau, la duminica agghiurnau e tutti aspittavanu l'ura di lu muluni.
Dopu lu secunnu, fattu di “PISCI D'OVU CALATI NI LA SARSA”, lu patri si susiu pi pigghiari lu muluni.
Rapiu lu purteddu di la isterna chi era a la parti di dintra di la casa, asciugghiu la corda  e quannu iu pi aisari lu panaru, la facci ci gianniau.
Tutti si scantaru a lu canciamentu di culuri e pinsaru a qualchi abbassamentu di pressioni.
Ma la cosa era diversa, duranti la notti lu muluni s'asciugghiu e nisciu di lu panaru.
C'era scunfortu 'nta tutti e sa petra di l'ariu un si l'aspittava nuddu.
Si circava lu colpevoli, ma un si truvava.
L'occasioni era bona pi dimostrari quantu la famigghia si vulia beni.
E tutti si disiaru “ PARALISI E STUCCATINA  DI CODDU”.
Ma erano parole dette con amore e nessuno ci dava tanta importanza.
Tutti davano soluzioni  avventate e insostenibili, ma ad un certo punto, DON VICENZU si susiu di scattu e dissi la SO'.
Si vutau versu so figghiu PEPPI e ci dissi “VA PIGGHIA LA SCALA di cogghiri alivi e scinni 'nti la isterna a pigghiari su muluni.
Tutti capirono che la soluzione era vicina e con gesti di approvazione ridianu.
La scala fu pigghiata, ma quannu eru pi trasila, lu coddu di la isterna era strittu e la scala risultava longa chi sbattia a lu tettu.
Provi si ni ficiru tanti chi lu tempu passava e stava scurannu, ma pi furtuna dopu tri uri, si scippau lu coddu di la isterna e la scala trasiu.
A la vista di lu scuru PEPPI si scantava, ma ormai lu muluni era a purtata di manu.
Si pigghiau LU FANALI DI LU CARRETTO, s'addumau e si calau nta la isterna.
La luci detti curaggiu a lu picciottu chi scinniu dintra l'acqua.
Lu muluni lu vitti, era prontu quasi p'acchiappallu ma un ci la facia.
Vuciava “PASSATIMI UN RASTEDDU”  e tutti primurusi currianu a pigghiallu.
Ma finalmente la vuci fu sintuta di tutti, puru la vicina lu ntisi “L'AGGUANTAVI” e dopo nanticchia  “LU PIGGHIAVI LU MULUNI LU PIGGHIAVI”.
Successi un fernu  pi la cuntintizza e DONNA CUSTANZA muggheri di DON VICENZU, fimmina di chiesa, sensa diri nenti, avia prumisu a  lu SANTU PATRI un viaggiu a pedi nterra e nà missa cugghiuta a Santa Rita.
Lu muluni fu pigghiatu e tutti curreru p'assittarisi a lu so postu.
Ma quannu fu raputu e li feddi foru fatti, si capiu chi avia ntuppatu ristuliddu.
Ma dopu tantu traficu, nuddu dissi nenti e lu muluni fu manciatu.

 
G. TRIOLO

FRUTTI DI CAMPAGNA


FRUTTI DI CAMPAGNA
 

A lu mitateri di Don Giuvanni, ci dicianu CICCIU ABBRUCIALIGNA picchi a lu tempu di rimunnari alivi si ni ia a ghiurnata a fari focu nta li campagni pi abbruciari rami.

Era bravu a fari focu e mentri li cristiani ci stavanu tri uri p'addumari, iddu 'ntempu di nenti facia vampati.

'Mmezzu l'alivi sulu iddu  si fidava a fari focu senza abbruciari o accarpari mancu 'nna pampina.

Ogni vampata paria chidda di lu Santu Patri e lu focu ci arriniscia sempri perfettu.

Dopu tanti anni di fari su mestieri, accuminciau a divintari vecchiu,  la saluti vinni menu, ci accuminciaru li dulura e sforzi ni putia fari picca o quasi nenti.

Un sapennu stari cu li manu 'mmanu, si decidiu di pigghiarisi un pezzu di terra a la parti, tantu a lu postu d'un  fari nenti almenu si ia a svagari 'ncampagna.

Parlau cu Don Giuvanni chi era camperi di un pezzu rossu di Trapani e si pigghiau tri tummina di terra scapuli a lu Cassaru a du passi di lu paisi.

Un c'era tanta strata tra la so casa di via Normanni e la terra, bastava scinniri la strata 'nfacci la “FIUREDDA”, arrivari a lu stratuni e facennu quattru sbracchi già arrivava.

Lu patruni di la terra, era un pezzu accarruzzatu di la politica stava a Trapani  e lu camperi ci lassau manu libera.

Soccu ci vulia mettiri ci mittia.

'Nti 'na punta di terra c'era un gibbiottu cu un cannolu chi curria tuttu l'annu  e sa latata la lassau pi metticci nanticchia d'ortu e quattru favi a so tempu.

L'autru pezzu c'arristava la destinau a frutta e 'nta lu misi di febbraiu accuminciau a chiantari lu beni di Diu.

Scavannu purpanii ci chiantau quattru pedi di piruna, quattru pedi di pira, du pedi di varcoca, quattru pedi di amarena, du pedi di Zorbi e vicinu la strata tri pedi di 'ncurunati e dui di situna.

Aranci u ni vosi mettiri, picchi a ditta d'iddu a lu Cassaru si fannu airi chi un si ponnu manciari, ma du pedi di lumia li misi cantu cantu dunni curria l'acqua di lu gibbiottu.

A lu tempu, o 'nta la 'nzalata o 'nta la sasizza arrustuta, na lumia senvi sempri, chissu pinzava quannu dava zappunati pi fari li fossa.

A tuccari lu muru chi era a confini cu lu vicinu, ci misi na filera di ficudinii chi a lu tempu ni putia cogghiri tri carretti.

Tra di iddu pinsava sempri : “SI VOGGHIU REGALARI QUTTRU FICUDINII ALMENU L'AIU E LI DUGNU”.

Passau lu tempu e dopu na quattrina d'anni, l'arvuli crisceru e Don Cicciu facennu li giusti proporzioni, cugghia la frutta, la mittia dintra li panara e la so parti si la purtava a la casa.

A li primi di giugnu versu la fera di Santu Vitu, na matina si susiu prestu  e cu na canna a la spadda si ni iu 'ncampagna a scuzzulunari la filera di ficudinia.

Versu la fini di ottobri li scuzzulunati si ficiru e lu mitateri chi era liccu di si cosi, pinzannu chi eranu frischi pi lu stommacu, si misi a manciari chi un ni la finiu chiu.

Lu capiu dopu chi avia abbuccatu lu lemmi, ma ormai un c'era chiu nenti di fari e tra iddu pinsava: “SPERIAMU CHI DUMANI UN SUCCEDI NENTI”.

Mancu a dillu chi lu casu si verificau veramenti e quannu so mugghieri capiu lu dannu chi avianu fattu li ficudinii s'allarmau pi chiddu chi putia succediri.

Tuttu su materiali calatu sutta la troffa avia addivintatu na balata, un muru di cimentu armatu chi mancu li bummi ci putianu, la panza l'avia un tammurinu e 'ntipata com'era un putia mancu respirari.

Furzati ni fici tanti, ma un c'era versu di spurtiddari.

Pi darisi aiutu e fari chiu forza s'avia agguantatu puru a la manigghia di la porta ma nenti successi.

La muggheri ni fici tanti di esperimenti, ci priparau l'acqua cu l'addavuru, l'acqua cu la scorcia di lumia, lu fici assittari nta lu vacili cu l'acqua cavuda pi vidiri si li vudedda s'asciugghianu , ma risultatu un si ni vitti e la panza ci facia tantu mali.

Foru costretti a purtallu a lu spitali.

Lu Dutturi chi lu visitava un capennu bona la cosa ci dumannava a lu malatu di quanti ficudinii s'avia manciatu e don Cicciu chi si turcia tuttu pi lu duluri un  putennu parlari ci facia dui cu la manu.

Ma lu Primariu di lu spitali era cunfunnutu, 'nta un mumentu si ripassau 'ntesta tutti li libbra chi s'avia studiatu a la scola pi circari comu fari, ma un si pirsuadia e cu vuci ferma ci dissi a lu malatu: “A SA VIDI CHI CU DU FICUDINI UN

S'ATUPPA”.

Lu malatu facennusi forza, anchi cu dulura, rispunniu dicennucci:” NO DU FICUDINII, DU CARTEDDI”.

A la ditta di si paroli tuttu fu chiaru, lu dutturi arristau 'mpasimutu pi la quantità manciata, subbitu cumannau l'aiutanti di faricci un beddu cristeri cu la buttigghia rossa  e pinsau :  “ACCUSSI SI 'NSIGNA A BABBIARI CU LI FICUDINII”.

 
Guglielmo Triolo

CIVILTA' E MODERNITA'


CIVILTA'  E MODERNITA'

 
Tempo addietro, tutte le regole sociali non erano dettate da leggi scritte, ma erano di uso comune accettate e pretese, perchè era così e si doveva fare, in questo modo, perchè tutti facevano in quel modo anche se per legge i dettami erano al contrario.

Così come oggi, la legge enunciava  che tutti i cittadini erano liberi di muoversi nel territorio a qualsiasi ora del giorno, ma in nessun caso una moglie si sognava di andare al cinema da sola senza la compagnia del proprio marito o altri componenti della famiglia.

Tutto era canonizzato da usi e costumi locali e dava all'emigrante, che ritornava dopo tanto tempo, una senzazione di arretratezza  e mancanza di civiltà.

Lu parenti chi arrivava di la Germania pi li vacanzi estivi, si ni facia vriogna di la mancanza d'acqua nta li rubinetta e pigghiannu li distanzi di stà Sicilia, a ditta d'iddi ammaccatizza, purtava parauna cu la Germania chi dà l'acqua un manca mai dicennu: “NI LA GERMANIA TI PO FARI TRI BAGNI LU IORNU” e “no comu cà chi l'acqua arriva na vota ogni deci iorna e si  un ti fà lu cuntu giustu ,cu su recipienti nicu nicu arresti senza chi un po mettiri mancu la pignata”.

La libertà conquistata oltre frontiera per il forestiero al ritorno nella sua terra natia, si espletava con vigoroso  spirito goliardico e veniva sbandierata ai quattro venti sia nei gesti che nelle parole.

Lu muzzuni di sicaretta o un pezzu di carta che in Svizzera era riposto nel cestino dell'arredo urbano, in Sicilia veniva buttato per terra e il protagonista quasi a giustificarsi commentava l'accaduto nella mancanza di cestini, poi, magari,

voltandosi né vedeva uno in bella vista mezzo vuoto, messo li ad aspettare  proprio quel pezzo di carta oramai per terra e un pò rosso per la vergogna si zittiva.

Le scene di questo tipo non erano difficile a vedersi.

Pure in spiaggia, a due passi dai templi di Selimunte, espressione massima di cultura millenaria,  la classica famiglia con accento NORDICO COPIATO dove il NE' finale delle frasi era sempre presente, anche quando era di troppo, alla raputa di lu muluni, lu picciriddu un sapennu comu fari pi ghittari la scocia dicia a lu patri mezzu Milanesi: PAPA' DOVE LA BUTTO NE'?,

La domanda da parte del bambino era formulata in modo tanto educato che dava

alle persone  del  vicino ombrellone un senso di ammirazione perchè mostrava la raggiunta maturità civica,  che risultavano angioletti al confronto con i propri picciriddi chi ni la spiaggia liberavano le loro frustrazioni con  AMMUTTUNA, PIDATI A TUTTI BANNI, TIRAMENTU DI RINA E JOCA DINTRA  L'ACQUA ACCUSSI SIVUSI CHI L'ANNIAMENTU ERA SEPRI VICINU.

Ma la risposta era istantanea, data da quel padre attento all'ìnsegnamento del figlio, ed enunciava la soluzione con assoluta fermezza e convinzione: ETTALA NTA LA RINA E CUMMOGGHIALA CU LI PEDI NE'.

Quanti mortificazioni riceviamo con queste attenzioni da parte delle nostre stesse genti.

Anche in Sicilia il progresso avanzava a grande velocità.

Tutto veniva accettato con amorevole simpatia.

Puru lu cinima nta tutta la genti di paisi fù vistu e disiatu.

Quannu nti na famigghia la figghia si facia “ZITA”, un c'era duminica chi un si ia a lu cinima.

La partenza era di la casa di la zita.

Tutta la parintela partecipava, di lu chiu nicu a lu chiu ranni.

Un c'era parenti chi mancava a lu corteu e a lu zitu mischinu ci vinia lu friddu a pinsari di quantu biglietta avia a pagari.

Ma “amuri è amuri e un né brodu di ciciri” e la regola non scritta era che per amore della “ZITA” il fidanzato doveva dimostrare di essere “OMU” ed affrontare la situazione pagando tutti i biglietti del cimena.

Puru li vecchi nonni di la “ZITA” chini di acciacchi, anchi zuppichiannu, pi ghiri a lu cinima currianu comu lu ventu.

TEMPI MODERNI CHI AMMUTTANU A LI TEMPI ANTICHI E SI FANNU AVANTI.

 La piccilidda figghia di COLA LU PILUSU e di MARIETTA  LA SURDA,

quannu nasciu, a la Comuni fù dichiarata di nome “SEBASTIANA”, nome moderno e gentile.

I parenti, sopratutto quelli più giovani, la chiamavano “SEBBY”, magari con la ypsilon finale in modo da farlo sembrare più nordico e rinnegare l'effettiva provenienza che era l'eredità della nonna paterna.

Quando la picciridda intenta a giocare con altri bambini, distrattamente  ritardava il ritorno a casa, la mamma con fare affannoso l'andava a cercare.

Vedendola da lontano, con voce amorevole la chiamava col nome nordico “SEBBY,  SEBBY”.

Ma quando al secondo richiamo la picciridda non dava nessun segno di attenzione, ecco che tutta la sicilianità veniva fuori con grande vigore e la voce che prima poteva essere classificata come SOAVE E GENTILE, si trasformava e con forza usciva fuori potentosa simile ad un boato di tuono prima della tempesta : “BASTIANA”, “BASTIANA VENI CA' o T'AMMAZZU A LIGNATI”.

Al richiamo “SICULO” l'attenzione diventava totale, il comando veniva recepito all'istante e con fulminio scatto degno di grande atleta la picciridda si presentava all'appello.

Il nome in siciliano “BASTIANA” era meno delicato e moderno,  ma di certo dava segno di grande vigore. 

      
G. TRIOLO

UN CULURI VALI NATRU

   UN CULURI VALI NATRU
 
Il quartiere di San Vito a Partanna, si poteva considerare un paese, tante erano le persone che vi abitavano.
Tra questi vi era MASTRU GNAZIU e la sò famigghia.
Iddu mischinu facia lu varveri e lu sò travagghiu lu canciava, nò cu sordi, ma cu cosi di manciari.
Ad esempiu, si unu ci dicia “Quantu t'ha dari pi sta varva?  iddu sordi un ci ni dumannava, ma si lu cristianu 'ncampagna avia BROCCULI, CUCUZZI  O VASTUNACHI  ci dicia chi l'accittava cu piaciri, picchi pi iddu, era lu stessu comu  si lu pagassiru.
Quannu lu sirvizzu avia a durari tuttu l'annu, l'accordu si truvava cu du dicali di furmentu, du munnedda di favi, qualchi cafisu d'ogghiu, quattru casci di pumadoru pi sarsa e cosi di stu generi.
Si qualcunu a lu sprontu, senza accordu fattu prima, si vulia fari la varva, magari fatta pi tutta la simana, dicennuccillu prima chi avia ad essiri pilu e contrupilu e magari vulia puru tagghiati li capiddi a sfumatura avuta, 'nta lu saluni prima di trasiri iddu trasia ” la mercanzia del baratto” .
La discussioni iniziali era di tipu amichevuli “ AIERI IVI 'NCAMPAGNA E TI CUGGHIVI STA MEZZA CARTEDDA DI SCUZZULUNATI” o magari in altro periodo “ T'ACCHIANAVI DI CAMPAGNA STI QUATTRU PASSULUNA”.
 
Ma lu finali era sempri lu stessu “A  CHI SUGNU CA' MI RADU E M'AGGIUSTU STU MUSTAZZU”.
La vita professionale era gratificante, non dava segno di cedimento clientelare e nel quartiere don Gnaziu era tenuto in   grande considerazione.
Un c'era matrimoniu chi un vinia chiamatu pi dari nà mezza aggiustata a lu “ZITU” e iddu mischinu ci mittia tutta la so arti pi livaricci di 'ncoddu  “LA PUZZA DI PECURA E DI BICCUMI”  e sbianchiallu cu nanticchia di cipria di lu culuri nivuru chi già a li primi d'aprili paria un carvuneddu.
Un c'era mortu chi iddu un vinia chiamatu pi faricci l'urtima varva e l'urtimu tagghiu di capiddi.
A tale impegno professionale, si affiancava un meticoloso impegno igienico.
Dopo l'operato, l'attrezzi usati pi lu mortu, per delicatizza, li lavava “NTA LU VACILI DI LU SALUNI”.
Qualcuno oggi potrebbe pensare che le cose così fatte non erano igieniche, ma si sbagliano, ai tempi dei fatti, nessuno parlava e tutto era accettato.
Normali era metticci a lu mortu li scarpi di cartuni accattati novi novi pi l'occasioni.
“CHIFFA' LU MORTU SI 'NNI PUTIA IRI SENZA VARVA E CAPIDDI FATTI?” o  “SI 'NNI PUTIA IRI SENZA SCARPI?”
Su mestieri, lu mastru si l' avia 'nzignatu duranti la guerra 'nta l'Abbissinia, picchi prima facia lu carritteri, ma na vota la jumenta s'appagnau, fici sbutari lu carrettu e iddu ci ncagghiau sutta cu la amma, di po di tannu arristau zoppu e mezzu sciancatu e pi l'occasioni canciau mestieri.
Quannu turnau di la guerra, un ci sennu tanti cosi di manciari, si ni scinniu versu DURRACITA pi vidiri si truvava na visazza di qualedda.
Mentri caminava 'nta li campagni, avvicinannusi a un macasenu, di luntanu vitti na picciotta.
La vista ci agghiurnau e cu la scusa di vuliri un bicchieri d'acqua, s'avvicinau pi canuscila.        
Di vicinu paria n'avutra, era sicca sicca, scurusa 'nti la facci chi paria abbruciata di lu suli ma a iddu ci piaciu lu stessu.
Di po di tannu “ZALICHI, QUALEDDA e BURRANII” di sa zona ni manciau tanti chi CI NISCERU DI TUTTI LI PIRTUSA, finu a quannu un si la pigghiau pi muggheri.
Tutto è stato preparato con scrupolo.
Li ciuri, lu rasoliu di tanti culura, li ciciri e li muscardini.
'Nsumma, la festa detti onuri a la famigghia.
Di su matrimoniu, dopu tanti tentativi, nasciu na piccilidda.
Il desiderio era di avere anche un maschietto, ma puru mittennucci tutta l'intenzioni, di figghi u 'nni vinniru chiù.
La piccilidda fu chiamata Angela e tutti la chiamavano ANGILINA.
In quella casa aveva portato tanta allegria.
La muggheri di mastru Gnaziu, fimmina all'antica, subitu 'ncuminciau a tessiri scampuli pi tuvagghi, fari centri cu lu tombulu, fari linzola ciuriati, fari puntina a li trubbera e accattari cosi pi la casa.
La doti s'avia a fari ed era megghiu cuminciari subbitu a la nascita.
A ditta di  donna Giuvannina “LU TEMPU PASSA 'NTA U SBUTUNI E LU MATRIMONIU VENI PRIMA CHI MANCU TI L'ASPETTI”.
'Nsumma mancu la piccilidda avia cinc'anni chi già la cascia di la biancheria era china e la doti era fatta.
Ora s'aspittava l'età pi falla zita.
Quannu lu tempu arrivau tutti sinn'addunaru, anchi li vicini lu caperu.
Accuminciaru a passari e spassari tanti picciotti, cu passava cu lu mulu carricatu di sacchi friscannu, cu passava cu lu carrettu 'ncantannu, tantu era lu traficu chi la via Normanni paria 'nnà “STRATA MASTRA”.
Puru li vicini di casa taliannu di darrè la porta o di darrè la tenna, facianu lu tifu pi li picciotti e macari dicianu la so ”Chissu si chi è bonu e avi li sordi” e “macari si pigghiassi a chissu chi avi un saccu di terri ed è burgisi”.
Le voci sugli spasimanti diventavano vere lotterie.
A l'assittata fora 'nti 'nna gnuni di curtigghiu misi a lu friscu, mentri tra iddi fimmini facianu quasetta e puntina  cu busi e uncinetta, ognunu dicia la so e
parlannu-parlannu le descrizioni si facianu cu completezza di particolari chi tutta la storia di li famigghi finu a la settima generazioni vinia ammintuata.
Un c'era unu chi passava di la strata chi un vinia vattiatu di la testa a li pedi.
A la fini, pi falla curta, lu zitaggiu fu  'ncrucchittatu cu un picciottu figghiu di un urtulanu di Salemi chi avianu li terri a li Raffi.
Era accippatu e senza capiddi, ma bonu di cori.
Prima di farisi zitu, avennu discussioni cu la matri picchi ci vulia dari na vicina di casa, ci dissi  cu firmizza di discursu “O IDDA O LA ISTERNA” e la matri accussi si pirsuadiu. 
Lu matrimoniu arrinisciu e  tra iddi ianu d'accordu.
Dopu n' annata versu lu misi di austu, lu tempu era fattu ed era ura di nasciri.
La picciotta avia nisciutu 'ncinta 'nta la 'mmirnata e ora tutti si primuravanu a purtalla a lu spitali.
La purtaru 'nsala partu e quannu la vuci fu sintuta, tutta la parintata chi aspittava darrè la porta fu cuntenta, cu sabbrazzava , cu strincia la manu a lu patri e cu si complimentava cu lu soggiru.
'Nta lu corridoiu di lu spitali era un 'nfernu e un s'arriggia.
Ma tuttu d'un trattu la porta si rapiu, nisciu fora l'infermiera e cu vuci ferma e risoluta dissi: “NASCIU NA BEDDA FIMMINEDDA”.
Lu patri stava cadennu nterra pi lu scantu, vulia un masculu pi aviri n'aiutu 'ncampagna ma fici finta di nenti e si misi a ridiri.
La matinata passau e a lu primu pomeriggiu la soggira ci dissi a la nora di comu avia a chiamari la picciridda, ma ci lu dumannau talmenti scantata chi la vuci ci trimava.
La risposta fu data subbitu, lu nomu era “CELESTI” comu chidda di la televisioni.
A la ditta di lu nomu la soggira gianniau e un resistennu a lu canciamentu di culuri s'annirvau picchi vulia misu lu sò nomu chi era “ROSA”.
Tantu culuri era “CELESTI e culuri era “ROSA” e a ditta d'idda “UN CULURI VALI L'ATRU”.
Ma na parola dissi la soggira e na parola dissi la Nora chi s'avianu agguantatu e paroli si ni dissiru quantu “BITTAZZA”, tantu chi currreru  li nfirmeri p'aggualari li criva.
A la fini, quannu li cosi un si putianu sistimari, si decisi chi unn'avianu a cumannari né una né l'atra e cuntenti tutti dui dettiru l'incaricu a lu DUTTURI DI TURNU p'asciogghiri sa crapa a lu scuru.
La frasi fu ditta: “NE TU NE JE', SOCCU DICI LU DUTTURI FACEMU”
Lu “DUTTURI SPERTU”, vidennu chi ni lu spitali stava succidennu un nfernu, amanti di “Varchi di mari”, ci vinni 'ntesta un culuri e cu decisioni e cu firmizza di cumannu ci dissi:  la piccilidda s'avà chiamari “AZZURRA”.
A la ditta di stu nomu tutti ficiru silenziu, s'aspittavanu agguantatini, rumpimenti di testi, tiramentu di capiddi... e inveci no...sia la matri chi la soggira foru cuntenti.
La soggira pinsava chi unn'avia fattu vinciri a la nora.
La nora basta chi un vincia la soggira era cuntenti, tantu lu culuri era “CELESTI” o era “AZZURRA”  ci piacia lu stessu.
Quannu lu maritu la sira iu a lu spitali cu na 'nguantera di cosi duci  na li manu e vitti a la muggheri e la matri cuntenti chi ridianu cu la piccilidda di 'ncoddu,  un pinzau chiu a lu masculu e anchi iddu fu cuntenti.
 

Guglielmo Triolo